”Ce mașină și-a tras Tavi Popescu”; ”Alibec își etalează ultimele două tatuaje”; ”Ce jucător îi place Daniele Crudu”; ”Adrian Mutu, susținut la Mioveni de superba sa soție”, ”Actrița porno atrasă de fotb.. (:::)”, gata mă opresc aici. Și chiar mă voi opri. Când am început să comentez și să realizez emisiuni era anul de grație 1993. În toți acești ani am comentat doar sport. Știrile mele nu se vând. Am crescut cu cei din generația mea. Cu cei din generația de aur, de-un leat cu mine. Credeam că ăsta este fotbalul comentat. Dar, încet, încet driblingurile lui Vio Domocoș, golul lui Ioșka Erdei de la 45 de metri, apariția în echipa Bihorului, la 16 ani a unor jucători teribili ca Bundea, Lincar, Bărcăuan, Lupuț etc începeau să pălească în fața știrilor cu mașini de lux. Eu n-am mai putut să vând fotbalul comentat. Nu eram atractiv. Și să tot fi trecut trei decenii. Erau importanți banii. Să vindem și să păcălim. Mi-am văzut de-ale mele. Și fotbalul a murit. De ce? Pentru că ne-a plăcut să vindem senzaționalul. Și apoi a urmat regăsirea.
M-am regăsit, în ultimii ani, prin anturajul minifotbalului românesc. Acolo unde băieții vin cu drag și iubesc acest joc. Le place să-l joace. Am descoperit un președinte de federație modest, liniștit, de-un calm specific ardelenilor. Ioan Onicaș, care ia totul pas cu pas. O dată nu l-al auzit să ridice tonul. Conduce federația celui mai practicat sport din România. M-am împietenit la cataramă cu Dan Cojocaru, cu Attila Takacs sau David Alberti. Oameni simpli și muncitori. L-am descoperit însă pe antrenorul Virgil Bejenaru. Un băiat minunat cu o familie frumoasă, pe care băieții îl ascultă ca pe tatăl nostru. ”Beju” e prietenul lor cel mai bun până la granița unde începe antrenorul. Nu știu dacă prietenul meu e inteligent dar știu că e bine pregătit, intuitiv, reacționează bine, e spontan. Se numește înțelepciune, dublată de știința de carte a profesorului. Și vin jucătorii, pe care am avut șansa să-i cunosc bine după seria de evenimente majore comentate. Acum, în săptămâna premergătoare acestui EURO 2022 din Slovacia, am avut șansa să-i știu și mai bine. Am stat cu ei. Toți îmi vorbeau la interviurile realizate pentru PRO Arena și FRM de forța grupului. Culmea e că tocmai forța grupului a dus România în finala acestui EURO. Deseară, de la 21:15, veteranul Răzvan Radu, Ionu Neacșa din Mediaș, ”Ciucă” din Sibiu, Alecu, Balogh din Chiribiș și Ferik din Marghita sunt frați cu bănățenii ”Plopi”, ”Nemi” și cu Dragan, cu Laci Klein, Chețan, cu bătăioșii Moldovan sau Balea. E acolo, stâlp al defensivei și preferatul meu (tre s-o zic) Mircea Ungur. L-am lăsat la urmă, intenționat, pe spiridușul Andrei Apostol. O noutate, prieten ”rău” cu mingea. Și-mi place mult. Băieții ăștia n-o rup cu bogăția. N-au mașini de lux și nici nu-i vezi prin tabloide. Dar cântă bine imnul și simt românește. În plus știu bine jocul ăsta. Cel mai bine din Europa.
Finala cu azerii nu ne plasează favoriți chiar dacă am început cu 2-0 contra lor acest EURO. Pentru că nici-un meci nu seamănă cu altul. Pentru că și-n semifinala cu Bulgaria porneam favoriți că doar le-am dat 5-2 la ei acasă în ultimul meci. Acum a fost altceva. Și deseară va fi la fel. Băieți, mai e un pas și tot ce mi-ați spus la interviurile care vor rămâne dovadă, se va împlini. Hai băieți, hai Bejule!
PS Ministerul sportului să se gândească bine. Avem o echipă națională care joacă o finală continentală. Copiii ăștia merită premiați. Și nu cu diplome.
